O scurta privire in trecut, in istoria medicinei in general si a Homeopatiei in special, ne poate arata cat de complexa, de subtila, de nuantata poate deveni aceasta. In locul unui progres continuu, intrezarim un drum plin de meandre, de obstacole care se cer trecute, uneori de pasi inapoi... Intotdeauna insa, spiritul uman gaseste calea spre progres.
Pornind de la notiunea de similitudine, descrisa de Hipocrate (si sustinuta de Paracelsus si Avicena), de la ideea necesitatii unor observatii obiective si a experimentarii medicamentelor pe omul sanatos cu scopul de a le cunoaste efectele exacte, cat si de la constatarile personale (prilejuite de experimentarile cu scoarta arborelui de chinina si ulterior cu alte substante active), Hahnemann a obtinut o metoda experimentala unica. Infrastructura pe care predecesorii sai nu reusisera sa o stabileasca o constituie dovezile (experimentarea pe indivizi sanatosi sensibili).
In 1792 a publicat la Frankfurt lucrarea "L'ami de la sante" si in 1793 tipareste prima parte din "Dictionare de pharmacie".
In 1810 Hahnemann publica "Eseu asupra unui nou principiu pentru descoperirea calitatilor curative ale Substantelor Medicale", in care este definita Legea similitudinii. Gasim aici si o definitie a homeopatiei: metoda farmacologica pusa in slujba unei practici terapeutice care consta in a administra bolnavului ca medicament o substanta care poate produce la un individ sanatos o asemanatoare ("homoios") suferinta ("pathos").
Urmeaza "Organon der Rationellen Heilkunde" (1810), lucrare in care Hahnemann dezvolta bazele teoretice ale Homeopatiei, iar intre 1811 si 1821, cele sase volume de "Materia Medica Pura", o farmacopee originala, in care detaliaza patogeneziile remediilor pe care le experimentase.
Hahnemann a subliniat necesitatea de a realiza pentru fiecare pacient o analiza amanuntita a simptomelor, tinand cont mai ales de acelea care se regasesc intr-o masura mai mica la altii.
Remarcand faptul ca folosirea unor doze mici de medicament potentat (dinamizat) prin sucusiune sau triturare pare sa exalte forta curativa latenta (forta vitala) a organismului si incercand sa evite agravarile trecatoare care apareau adesea la inceputul tratamentelor prescrise, Hahnemann a diminuat treptat cantitatea de substanta administrata bolnavilor, ajungand astfel la dilutiile succesive si la o tehnica de fabricatie originala: infinitezimalul.
Hahnemann a consacrat o mare parte a activitatii sale studierii mecanismelor care intervin in bolile cronice si gasirii unui tratament optim pentru acestea. Ca rezultat al cercetarilor sale apare, in 1828, "Tratatul despre bolile cronice", in care este prezentata teoria "miasmelor".
Conform acestei teorii, orice boala cronica, cu exceptia celor datorate unei igiene deficitare sau unui tratament prea invaziv, poate fi atribuita uneia din cele trei miasme: psora, sicoza, lues. Aceste trei diateze, pe care Hahnemann le denumeste "maladii cronice",ar reprezenta niste entitati toxi-infectioase care, mostenite sau dobandite, ajung sa confere anumite insusiri morbide terenului pe care il impregneaza. Astazi, majoritatea ipotezelor patogenetice ale lui Hahnemann sunt respinse, insa cadrele clinice (tablourile evolutive cronice) raman valabile.
In 1821, Hahnemann dezvaluie "Arta homeopatica a vindecarii animalelor" ( la care lucrase timp de 10 ani), largind astfel cadrul aplicabilitatii terapeuticii sale si deschizand noi perspective (ulterior vor fi descrise si efectele remediilor homeopatice asupra plantelor). Unii medici veterinari printre care si Genzke, au incercat sa-i urmeze invataturile, altii precum Lux, au deviat de la drumul trasat.
